Decizia ICCJ nr. 189/2025. Pentru reținerea infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor nu este necesară și urmărirea scopului obținerii unei satisfacții sexuale.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 189/2025 din 19 mai 2025, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi s-a stabilit că în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de art. 219¹ alin. (1), alin. (1²) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii nu este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

În cuprinsul încheierii de sesizare, Curtea de Apel București a arătat că problema de drept supusă dezbaterii vizează împrejurarea dacă art. 219¹ din Codul penal, atunci când face referire la noţiunea de act de natură sexuală, impune ca prin intermediul acestuia să se urmărească obţinerea unei satisfacţii sexuale, respectiv în ce măsură pentru reţinerea tipicităţii infracţiunii de agresiune sexuală asupra unui minor este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

Norma legală supusă analizei – art. 219¹ Cod penal – Agresiunea sexuală:

(1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218¹, comis de un major asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 9 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(…)

 (1²) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218¹, comis de un major asupra unui minor prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(…)

 (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt comise în una din următoarele împrejurări:

1. fapta a fost comisă de către un membru de familie al minorului sau de către o persoană care convieţuieşte cu minorul;
2. minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situaţia vădit vulnerabilă a acestuia cauzată de boală, handicap psihic sau fizic, de o situaţie de dependenţă ori de o stare de incapacitate fizică sau psihică;

  (…) maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a arătat în primul rând că legiuitorul nu a prevăzut în conţinutul incriminării o condiţie referitoare la scopul care să trebuiască urmărit de făptuitor, respectiv de a obţine satisfacţie sexuală, şi care să întregească elementul obiectiv sau subiectiv al infracţiunii. Or, astfel cum s-a menţionat și în doctrină (Florin Streteanu, Daniel Niţu – Drept penal. Partea generală, vol. I, Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 347), scopul infracţiunii devine element constitutiv atunci când el este prevăzut în mod expres în norma de incriminare, iar dacă scopul nu este prevăzut în textul normei de incriminare, acesta poate fi avut în vedere eventual ca element de individualizare sau circumstanţă atenuantă judiciară.

În al doilea rând s-a arătat că pentru a identifica actele de natură sexuală care constituie elementul material al infracţiunilor de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor trebuie avut în vedere obiectul juridic al acestei infracţiuni, care constă în relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală, libertatea psihică, integritatea corporală sau chiar viaţa minorului, al cărui consimţământ este viciat din cauza imaturităţii psihice sau din cauza stării de dependenţă faţă de autorul adult, în scopul de a asigura protecţie deplină faţă de orice acte de natură sexuală.

În al treilea rând, s-a arătat că urmarea imediată a infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor constă în lezarea libertăţii sexuale a acestuia, în periclitarea relaţiilor sociale care privesc viaţa sexuală a minorului şi dezvoltarea psihică şi fizică armonioasă a acestuia. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată nu trebuie dovedită, ci ea rezultă din însăşi materialitatea faptei (ex re).

Astfel, s-a concluzionat că nu se poate reţine pe cale jurisprudenţială o astfel de cerinţă de tipicitate, întrucât ar reprezenta o adăugire nepermisă la lege, o interpretare care excedează voinţei legiuitorului.

Conținutul integral al deciziei nr. 189/2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală: https://www.iccj.ro/2025/06/05/decizia-nr-189-din-19-mai-2025/.